luni, 25 aprilie 2016

aroganță la picioarele tale

în starea mea de veghe
duioasele tale convulsii
fac risipă de nervi

strâng în pumni istovită
zbuciumul ploaia
toamna ta de patimi

dorința mea slută
îndură cu mine
sarcasmul îngerilor

îmi dai târcoale
adulmecând prudent
cedarea mea

aclam mântuirea
prin nimicnicia rugii
la picioarele tale

joi, 31 martie 2016

Nu doar mâinile, doamnă dragă, i-aş fi spus. Nu doar mâinile...

Sursa: HotNews
Un amestesc confuz de imagini îmi tresare în memorie...Închid ochii şi mă-ntorc în acel sfârşit de noiembrie, dincolo de uşile închise ale capelei. La marginea Bucureştiilor, noaptea în noi era trează, veghindu-ne spovedaniile, rugile, regretele. Am ajuns cu un taxi. Şoferul, nedumerit, m-a întrebat de trei ori dacă sunt sigură că-i adresa la care voiam să ajung şi dacă vreau să rămân la orele acelea târzii în singurătatea mahalalelor. Sunt sigură, i-am zis. Mai sigură că nu mă pot lepăda, nici de trei ori, nici de o mie de ori, de soarta lui, n-am fost niciodată, mi-am spus în gând. Ai lui erau şi ai mei, prin grija dragostei ce i-o purtam. Ştiam că pot înfrunta nu numai zorii acelei zile, ci lumea întreagă. "Ai mâinile atât de reci, nu e bine!" mi-a spus, în timp ce mă mângâia. Nu doar mâinile, doamna dragă, i-aş fi spus. Nu doar mâinile. Mă uimea tăria ei. Îndura demn condiţia atroce a mamei lângă trupul neînsufleţit al copilului ei şi găsea puterea să se îngrijoreze pentru mine. Mă copleşea atâta încredere. Nu mai ştiu dacă ne mai văzuserăm o dată sau era pentru prima oară, dar între noi se crease grabnic o legătură pe viaţă. Semănam. Focul zodiei noastre ne pârjolise amândurora sufletul şi aşteptările. În tăceri semănam poate cel mai bine. Printre resturi de toamnă, în umbra mestecenilor, deznădejdea ni se rezemase de tâmple. Am îmbrăţişat-o din nou la plecare şi nu ne-am mai revăzut. Mai păstrez încă numărul ei de telefon. Am sunat-o de câteva ori în acele nouă luni. Mă-ntâmpina mereu cordial, poftindu-mă în lumea ei. "Are cine să mă ajute, dar, sigur c-aş prefera să vii tu", mi-a mărturisit. 29 martie. N-am ajuns la timp. Cicatricea plecărilor definitive nu se închide niciodată...

marți, 23 februarie 2016

îți legăn în palme 
dorurile,
dragoste,
şi sorb din potirul
trandafirilor
viața,
simt
zorii
respirându-mi
pe buze,
sărut cu goliciunea
trupului pământul,
privesc către ceruri,
dar în ochi mi se zbate
un fluture ciung.

vineri, 11 decembrie 2015

Dialoguri (ne)rafinate

“Ştii care e chestia cea mai frumoasă şi liniştitoare? Că-n viaţă, exact când îţi vine să spui că nu mai e nicio şansă, se întâmplă pe dos!” mi-a zis când abia ne cunoscuserăm. Pe dos a fost şi iubirea noastră. În dos şi pe dos. El a tot avut şanse. Şi le-a folosit pe toate, fără ezitare. Eu am profitat doar de şansa de-a lăsa în urmă totul. 


"Şi eu cine sunt?" l-am întrebat istovită. M-a privit de sub sprâncenele încruntate, străin. Nu se aştepta la o incursiune. Îl cunoaşteam prea bine, nu-şi putea asuma responsabilitatea unui răspuns. Dar (doar) eu îl ştiam. Pierdusem. Am fost femeie şi femeia lui...


Du-te vino” mi-a strigat atunci când mă pregăteam să-i lipsesc câteva zile. Un”du-te vino” pe care-l ştiam deja şi care devenise obositor de contradictoriu, nicidecum liniştitor şi frumos, cum voia el să creadă. Am ales numai “du-te” şi m-am dus. El continuă să îl folosească, neoficial, pe “vino”. Îl aud şi eu uneori. Uneori îl ignor.